Despre identitate
A- A+
Eram în primele săptămâni de facultate, așteptam în amfiteatru să înceapă cursul. Lângă mine erau așezate câteva colege pe care le cunoscusem de-abia atunci, odată cu facultatea.
Printre tăceri și remarci întârziate, intră în sală la un moment dat un băiat absolut superb, crețuliu, aranjat, stilat – așa cum îmi place mie – iar eu mă trezesc exclamând pseudo-șușotit cu fetele de lângă mine despre situația masculină ce de-abia își făcuse intrarea. Colegele încep să se uite una la alta cu o căutătură de subînțeles, iar cea mai tupeistă dintre ele, pe care o să ajung să o detest cât de curând, lansează întrebarea ce aparent le măcina de câteva zile: „auzi, dar ție îți plac băieții?” Și de aici s-a continuat: „cum e să fii gay?”, „ce simți?”, „cum ți-ai dat seama?”, „când ți-ai dat seama?”; până când a intrat profesoara și au trebuit să se oprească. Debitau întrebări cum nu o făceau nici despre Freud la cursurile introductive, iar eu răspundeam ușor timorat, crezând că datoria mea este să educ sub orice pretext. Mă simțeam ca sub toate lupele Pământului, și totuși, ele nu își dădeau seama că mergeau prea adânc. Amintirea asta a rămas cu mine, dar recent mi-am dat seama de ce: pentru că mă deranjează. Mi-am pus întrebarea oare de ce, dar încă mă chinui să găsesc răspunsul potrivit, sau măcar unul cât de cât clar.
Sunt poate ceva exotic, mă privesc ca pe un exponat parcat într-un muzeu oarecare despre care cer să afle cât mai multe și cât mai repede. Nu cred că există însă conștiința faptului că nu sunt un extraterestru căzut de pe Marte, chiar dacă sunt prima persoană queer întâlnită, deși puțin probabil. Existăm în fiecare bulă. Lipsește totuși sensul și latura umană, etică și responsabilă, fiind după mine mai mult vorba despre obiectificare și intruziune în raport cu persoana mea. Mă transformă fără ca ele să vrea într-un aparat de plastic, uneori colorat și plin de sclipici, alteori inconfortabil și prea mult, care atunci când i se rotește cheița trebuie să răspundă la toate întrebările lor. Deși acest lucru probabil se întâmplă inconștient, cred că dorința de cunoaștere reală, ce are ca scop înțelegerea și respectarea fiecăruia este îngropată de zelul mistuitor al noului și nemaivăzutului. Și dacă de obicei acesta este asimilat și transformat în normal, în acest caz va fi înlăturat, dat la o parte după ce scopul a fost atins, întrucât lipsește elementul menționat mai sus. Înclinația lor spre cunoaștere este egoistă și exploatativă.
Iar goana asta auto-îndreptățită după informații vine uneori la pachet cu o alta: îndreptățirea de a le fi împărtășită identitatea mea queer. Am dat în viață de anumite persoane ce au simțit că mărturisirea mea despre faptul că sunt gay le aparține și li se cuvine, apărând ofensate și pline de gelozie că au fost anunțate abia în acel moment de „secretul” meu, ca și cum își câștigaseră dreptul fundamental de a ști cu cine mă visez eu ținându-mă de mână. La un moment dat a ajuns chiar să mă enerveze această atitudine, pentru că eu nu m-am ascuns niciodată de nimeni – exceptând sfera familiei – iar acuzarea mea face ca vina să zburde de pe incapacitatea lor de a observa, la persoana mea deja îndepărtată de societate. Dacă societatea nu mă ascultă când îi zic că îmi lipsesc drepturi, mă aștept ca persoanele din jurul meu să înțeleagă sensul din spatele remărcilor mele despre cât de bine arată băiatul de la bar fără a trebui să mă mai explic.
Pentru mine este încă un mister de ce anumite persoane se simt îndreptățite să ia sau să calce în spațiul meu identitar, mai ales când nu li s-a acordat nicio permisiune în acest sens. Este lipsit de considerație și e dovada unei lumi care ne privește ca pe niște circari, și nu ca ființe complexe ce trebuie înțelese și respectate.
Identitatea mea nu îți aparține. Identitatea mea nu îți dă dreptul să mă iei drept dicționarul tău de termeni și experiențe queer. Identitatea mea nu este biletul tău de voie pentru a te simți lezată sau atacată. Identitatea mea este a mea și doar eu aleg ce fac cu ea.
George Ionesi